La inceput a fost ea, mostenirea. Mostenirea unor apartamente spatioase, situate fata in fata cu turnul Eiffel. Cateva milioane de euro indesate viguros in pumnul aceleiasi familii.
Trei generatii au facut roata in jurul milioanelor. Fiecare la vremea lui s-a straduit sa fenteze fiscul, lumea, universul si chiar pe Dumnezeu ca sa nu piarda nici o centima din minunata mostenire. Cocotati in apartamentele lor, au mancat ce e mai ieftin, au baut ce e mai ieftin, s-au imbracat in ce e mai ieftin si si-au facut cadouri de doua centime. Asa sinuos si fara mari socuri si-au educat copiii pentru a trage vartos si fara proteste la caruta mostenirii.
In decursul anilor, mana bine stransa in jurul portofelului a uitat sa se mai deschida inspre lume si a devenit un simplu instrument de securizare al unei lazi cu bani. Orientate de suspiciune, ochii si urechile au devenit performante radare de detectat vreun poftitor la bani. Cultivata cu spinii urii si ai fricii, inima a devenit un teren mai arid ca desertul lunar.
2018 a gasit mostenirea intacta, ridicata la rang de zeita si scop suprem al vietii. Singur, chircit protector in jurul ei, marele mostenitor. Dincolo de impunatoarele ferestre ale apartamentelor sale, omul e un functionaras prafuit, transpirand intr-un costum 100% polyester. Un om “sters, fara initiativa si sclipire” dupa spusele sefilor sai, “plictisitor” dupa spusele putinilor sai cunoscuti, “coleric si zgarcit” dupa spusele vecinilor.
Vazandu-l, nu pot sa nu ma gandesc la batranul si inteleptul Darwin care ne avertiza ca modul in care evoluam e influentat de conditiile de mediu. Ca cel care traieste in tara vantului va dezvolta aripi largi sau…radacini adanci.
Strabunicii aceia care lucrand din greu si investind cu intelepciune, au creat mostenirea, s-au gandit ca le vor asigura urmasilor o viata mai buna. Sperau ca mostenirea sa fie pista de decolare de pe care nepotii si stranepotii lor sa zboare din ce in ce mai departe. Nu banuiau batranii, ca urmasii lor vor transforma averea intr-o colivie si cu darul lor se vor duce taman in miezul pamantului unde vor hranii monstrii suspiciunii, ai fricii, ai lacomiei. Nu banuiau batranii, ca darnicia si sacrificiile lor vor fi izvorul singuratatii si alienarii umane a urmasilor lor.
E important sa dam copiiilor nostri o baza de plecare, un bol de aur. Dar si mai important e sa-i invatam cum sa foloseasca ceea ce le daruim. Copilul care a invatat doar sa pastreze, va renunta la multe pentru a se putea chirci intr-atat incat sa se poata pitula in bolul de aur si de acolo sa nu mai iasa nici el, nici urmasii urmasilor lui. Copilul care insa a invatat ca bolul e doar un accesoriu, il va transforma fie in pantof atunci cand nu va mai avea ghete, fie in palarie atunci cand ploaia il va prinde cu capul descoperit. Copilul care a invatat ca ceea ce ii oferim e doar un accesoriu, se va simti liber sa sparga bolul si sa umple cu cioburi de stele ochii universului.
Sa daruim copiilor nostri din toata inima si tot ce putem , dar sa nu uitam o clipa sa-i invatam sa foloseasca darurile pentru a deveni mai buni, mai intelepti, mai creativi. Sa-i invatam ca bogatia poate fi scara dar si gard. Depinde de noi cum si unde o asezam.