Author Archives: simona

Autopsia unei fericiri

Ambalată în hârtie lucioasă, fericirea moțăie deja sub bradCurând vom încovoia iar mesele cu tăvi. Și iar toată arca lui Noe rumenită, cu un măr în gură, va trona peste recolte întregi de cartofi aurii. Ne vom minuna iar câți litri de vin și pălincă pot să tranziteze printr-un singur și mititel pahar. Și iar, ghiftuiți și țanțoși în haine cu sclipicele, ne vom îngropa sub un munte de cadouri și vom aștepta să ne umple fericirea. 

Povestea e aceeași în fiecare an: mult așteptata fericire vine cam pe la începutul petrecerii, stă câteva ceasuri și apoi te lasă singur, în vârful patului, cu o stropșitoare migrenă și o usturătoare durere în buget. 

Ne vom lamenta iar că fericirea asta e înșelătoare și nu poți pune mare bază pe ea. Vine rar și stă puțin, dar nimeni nu-i cere socoteală. Tristețile le întoarcem pe toate fețele, le analizăm și le combatem. Fericirea o trăim și, când se lasă prea mult așteptată, o hăituim cu ofrande, o zgândărim cu surprize, o ademenim cu paranteze regulate în frazele timpului.

Fiecare cu rețeta lui

La unii, fericirea trece prin stomac. Cască gura și hop fericirea în foi de varză și cremă de ciocolată coboară gogâlț-gogâlț la vale. 

La alții, și-a făcut grădină pe o circumvoluțiune de creier și cultivă sâmburi de cunoaștere. Deschid o carte și hop fericirea sare pe ei cu o ghirlandă întreagă de cuvinte. 

Alții au alungat fericirea la granițele puterilor lor, pe un vârf de munte sau în detaliul acela pe care nu au reușit până acum să-l șlefuiască. Un simplu hop nu mai e suficient să dai de fericire. Trebuie să depui mult efort, să lași în urmă tot ceea ce ești pentru că, ieșit ca fluturele din omidă, să poți gusta nectarul fericirii. 

La alții, fericirea e coronița cu zâmbetele pe care le culeg de pe fețele celor cărora le-au făcut un bine. N-au nimic pe masă, n-au nimic prin casă. Dar, hop, cineva undeva strigă după ajutor. Și, hop, fără să stea pe gânduri întind un deget, dau toată mâna și ultima cămașă. Salvatul e nemulțumit că năsturelul lui de diamant se clatină. Hop îi dau și ultimul capăt de ață ca să-și coasă dumnealui năsturelul. Și iată-i despuiați, cu coronița lor de zâmbete pe creștet, fericiți nevoie mare.

Alchimiștii moderni ne vântură promisiunea unei domesticiri totale a fericirii. După spusele lor, nu e mare lucru de făcut. Iei de-a valma tot ce îți aduce viața, trântești ingredientele indicate de ei, îndeși totul în oala pozitivismului și lași câteva ceasuri bune la cuptor. Când e gata, convoci familionul și prietenii. Ai grijă să scoți din organigramă toxicii și soacra-limbă-ascuțită. Tai felii fericirea și o împarți echitabil la toți. Care rezistă și nu înghite, îl treci frumușel în batalionul de toxici și îl scoți cu totul din aria de acoperire. Și, hop, cu soarele pozitivismului în ochi, fără mâzga cleioasă a toxicilor pe ghete, poți zburda toată ziulica cu fericirea de mână. 

Exemplele ar putea continua, căci de când e lumea lume oamenii avansează prin viață urmărind obiective și hrănindu-se cu cioburi de fericire.  

Cine are dreptate și cât sunt de fericiți cei săraci cu duhul sau cei care au vise dospite ori situate la ani-lumină de capacitățile lor?  Șantierul filozofic e abia la început. 

Felia de fericire a copiilor

La copii, definiția fericirii e în construcție. Cărămizile ei sunt evenimentele cu puternică încărcătură emoțională, zâmbetele și bucuriile părinților și adulților importanți în viața lor, darurile ce le primesc, aprecierile, momentele de seninătate deplină. De sărbători, copiii observă atenți spectacolul vieții și prin tot ceea ce facem, spunem și dăruim transmitem implicit copiilor o anumită rețetă a fericirii. 

Câte cadouri și zâmbete, atâtea cărămizi noi în definiția copilului. De aceea e bine ca darurile să fie diverse şi să NU se rezume doar la OBIECTE, iar zâmbetele să vină simplu, nestăvilite. 

E bine ca orice copil să primească daruri, căci darurile sunt un mod de a-i arăta iubire. Dar, înainte de a dărui obiecte foarte scumpe, întreabă-te dacă e bine să-ți înveți copilul că fericirea costă mult. Înainte de a-l sufoca cu obiecte, întreabă-te dacă e bine să-ți înveți copilul că fericirea este în ceea ce posedăm. Înainte de a-l proțăpi în capul mesei ca pe rege și a-l îndopa cu ce ai mai bun, întreabă-te dacă e bine să îl înveți că fericirea e undeva prin stomac și că nu ai nimic altceva de făcut pentru a o atinge decât să caști maaaaare gura.  

Printre cadouri ai pus și câteva cărticele? Copilul va învăța că sunt bucurii pe care le întâlnești citind. Printre cadouri ai pus și jocuri de construcție sau științifice la care el nu s-a gândit? Jucându-le cu tine, copilul va constata că sunt bucurii care vin învățând. 

Orice pachet i-ai pune în brațe copilului nu uita că cel mai frumos dar este pentru el zâmbetul tău, dar și momentele pe care le va petrece alături de tine. Vei cânta colinde și vei mulțumi Domnului la ceas de sărbătoare? Copilul va învăța cu tine că  fericirea poate veni de undeva de sus și că în momentele de fericire ne ridicăm ochii spre cer și mulțumim.  

Îi vei cere copilului să îl ajute pe Moș și să dea altor copii toate jucăriile de care nu are nevoie? Copilul va învăța cu tine că fericirea vine și din ceea ce dăruiești nu doar din ceea ce primești. 

Îi vei cere ajutorul la împachetat cadouri, la pregătirea bunătăților sau îl vei ajuta să facă desene sau mici obiecte de artizanat? Copilul va învăța că fericirea vine și din ceea ce el poate să facă. Pentru un copil nu e cadou mai minunat decât acela pe care, făcându-l cu mânuțele și știința lui, realizează că chiar și o gămălie de om fiind, este atât de bun, de harnic și de creativ încât vestitul MOȘ îl face mesagerul lui. 

Ambalată în hârtie lucioasă, fericirea moțăie încă sub bradMai ai încă timp să verifici dacă ea corespunde exact cu ceea ce dorești să transmiți copilului. Mai ai timp să adaugi ce lipsește, să îndepărtezi ceea ce sufocă și, mai ales, mai ai timp să-i dăruiești copilului oportunități. Oportunitatea de a-și ridica ochii spre cer, oportunitatea de a dărui, oportunitatea de a face ceva bun și frumos, oportunitatea de a deveni o verigă în lanțul generozității. 

Sărbători luminate tuturor! 

Spune-mi ce imn canti, ca sa-ti spun incotro te indrepti !

De aproape 30 de ani, la incheierea emisiunilor tv si la toate sarbatorile cu ciolan, imnul ii pofteste pe romani sa se trezesca. Somnul in care suntem adanciti e fara indoiala “cel de moarte” cata vreme cantam acest imn de atatea zeci de ani si nimeni nu pare inca sa se fi trezit.

In timp ce noi strigam in vis “Libertate” si ne intoarcem pe partea cealalta, alte natii umplu cu fapte filele manualului de istorie. “Les enfants de la patrie” construiesc avioane si ne colonizeaza stomacele cu vinuri si branzeturi alese. Cum ar putea fi altfel, cata vreme ei si-au ritmat pasul pe “La Marseillese”, un imn care din prima strofa ii informeaza ca azi e o zi de glorie. Care azi ? Fiecare azi.

In timp ce  noi, victime ale “barbarilor de tirani” si ale unor “cruzi dusmani”, sforaim intinsi pe burta in pivnita istoriei, americanii mesteresc in “the land of the free and the home of the brave”. Cu stelele drapelului lor in ochi si Dumnezeu confortabil instalat la baza oricarui proiect, americanii vantura lumea dupa bunul lor plac si ne dau periodic lectii de morala, disciplina si economie.

In timp ce noi, in imnul nostru, ne chinuim sa stoarcem din ADN o legaturica de coduri ce ne leaga fie si indirect de Roma, englejii in imnul lor, stau stransi ciopor,  in jurul reginei. Baricadati si brexitati pe-o insula, supusii reginei, picteaza cu vorbe o tara mirifica si ii cer lui Dumnezeu sa le daruiasca tot ce poate fi daruit.

Ma uit la alte neamuri cu sfiala si mi-e dor de vremea in care, copil fiind, pasii mei erau ritmati de un imn in care Romania era frumoasa. Mi-e dor de diminetile acelea inghetate si intunecoase in care cantam cu bucurie: “trei culori cunosc pe lume, ce le tin ca sfant odor” si mergeam inainte prin zapada cu pasi siguri, increzatori.

Poate copiii nostri merita un imn care sa le poata ritma pasii altfel, sa le poata orienta gandurile diferit si sa le lumineze orizontul. Sau poate cine stie, avem nevoie de un somn mai lung, de refacere. Si daca tot nu vrem sa iesim din pivnita in care ne adancira “barbarii de tirani” , macar sa ne fie somnul lin, lipsit de cosmarurile cele cu “libertate” si umbre de stramosi cu sprancenele ridicate intrebator.  In acest caz ar trebui sa ne punem ca imn un cantec de leagan, ceva gingas si fara multe strofe. Regulat sa ne imbratisam langa coliva cu bomboane de import urandu-ne :  ” Somn linistit romane ! ” .

 

Teoria evolutiei aplicata la cateva milioane de euro

La inceput a fost ea, mostenirea. Mostenirea unor apartamente spatioase, situate fata in fata cu turnul Eiffel. Cateva milioane de euro indesate viguros in pumnul aceleiasi familii.

Trei generatii au facut roata in jurul milioanelor. Fiecare la vremea lui s-a straduit sa fenteze fiscul, lumea, universul si chiar pe Dumnezeu ca sa nu piarda nici o centima din minunata mostenire.  Cocotati in apartamentele lor, au mancat ce e mai ieftin, au baut ce e mai ieftin, s-au imbracat in ce e mai ieftin si si-au facut cadouri de doua centime. Asa sinuos si fara mari socuri si-au educat copiii pentru a trage vartos si fara proteste la caruta mostenirii.

In decursul anilor, mana bine stransa in jurul portofelului a uitat sa se mai deschida inspre lume si a devenit un simplu instrument de securizare al unei lazi cu bani. Orientate de suspiciune, ochii si urechile au devenit performante radare de detectat vreun poftitor la bani. Cultivata cu spinii urii si ai fricii, inima a devenit un teren mai arid ca desertul lunar.

2018 a gasit mostenirea intacta, ridicata la rang de zeita si scop suprem al vietii. Singur, chircit protector in jurul ei, marele mostenitor.  Dincolo de impunatoarele ferestre ale apartamentelor sale, omul e un functionaras prafuit, transpirand intr-un costum 100% polyester. Un om “sters, fara initiativa si sclipire” dupa spusele sefilor sai, “plictisitor” dupa spusele putinilor sai cunoscuti, “coleric si zgarcit” dupa spusele vecinilor.

Vazandu-l, nu pot sa nu ma gandesc la batranul si inteleptul Darwin care ne avertiza ca modul in care evoluam e influentat de conditiile de mediu. Ca cel care traieste in tara vantului va dezvolta aripi largi sau…radacini adanci.

Strabunicii aceia care lucrand din greu si investind cu intelepciune, au creat mostenirea, s-au gandit ca le vor asigura urmasilor o viata mai buna. Sperau ca mostenirea sa fie pista de decolare de pe care  nepotii si stranepotii lor sa zboare din ce in ce mai departe. Nu banuiau batranii, ca urmasii lor vor transforma averea intr-o colivie si cu darul lor se vor duce taman in miezul pamantului unde vor hranii monstrii suspiciunii, ai fricii, ai lacomiei. Nu banuiau batranii, ca darnicia si sacrificiile lor vor fi izvorul singuratatii si alienarii umane a urmasilor lor.

E important sa dam copiiilor nostri o baza de plecare, un bol de aur. Dar si mai important e sa-i invatam cum sa foloseasca ceea ce le daruim. Copilul care a invatat doar sa pastreze, va renunta la multe pentru a se putea chirci intr-atat incat sa se poata pitula in bolul de aur si de acolo sa nu mai iasa nici el, nici urmasii urmasilor lui. Copilul care insa a invatat ca bolul e doar un accesoriu, il va transforma fie in pantof atunci cand nu va mai avea ghete, fie in palarie atunci cand ploaia il va prinde cu capul descoperit. Copilul care a invatat ca ceea ce ii oferim e doar un accesoriu, se va simti liber sa sparga bolul si sa umple cu cioburi de stele ochii universului.

Sa daruim copiilor nostri din toata inima si tot ce putem , dar sa nu uitam o clipa sa-i invatam sa foloseasca darurile pentru a deveni mai buni, mai intelepti, mai creativi. Sa-i invatam ca bogatia poate fi scara dar si gard. Depinde de noi cum si unde o asezam.

 

Capul plecat la cutie, sabia lui Bau Bau nu-l taie !

” Bataia e rupta din rai iar copilul trebuie sa-ti stie de frica” . Pentru cei care inca nu au aflat, textul acesta l-am copiat de pe piatra de temelie a educatiei din secolul trecut. Educatia aceea in care frica era mama intelepciunii si bataia izvorul cu mir al viitorilor “oameni desavarsiti”. Educatia aceea in care starurile zilei erau Bau bau, Fata apei si Lupul cel rau, iar ustensilele : cureaua, batul, tigaia si un ghem de vorbe contondente.

Bine jalonat de ameninatari, drumul de parcurs se invartea in jurul casei, printre cotetele gainilor si ghivecele cu flori. Nu trecea niciodata dincolo de poarta, nu urca in stele si nici nu se afunda in profunzimile oglinzilor sau cele ale apei. Era un drum linistit, lipsit de riscuri. Capul plecat la cutie, sabia neprevazutului nu-l taie.

Si uite asa crescura generatii intregi educate de doamna Teama. Teama de a ne aventura dincolo de poarta propriilor certitudini.  Teama de a darama toti peretii si a ne lasa ca tavan doar bolta instelata a cerului si ca ultima limita vidul astral.

Suntem ca intr-un soi de cutie. O cutie fara mari perspective, dar cu repere clare. O cutie in care suntem fericiti. Cultivam o creativitate de curte, menita sa ne faca traiul in gainat acceptabil. Am invatat sa cotcodacim pe mai multe voci si numim asta inventivitate. Si daca Universul nu ar zguduii in mod regulat cutia, am putea chiar dormi secole intregii, cu soarele agatat in varful buricului.

Dar Universul isi are legile lui si periodic ceva ii da cu virgula in socoteli. Si atunci tine-te zgaltaiala. Sa iesim din cutie???  NUUUU…e  de neimaginat. Afara e Bau Bau cu gura cascata, fata apei despletita in sapte feluri si lupul cel rau cu dintii hliziti. Solutia cea mai putin riscanta e sa intarim peretii cutiei. Ii facem mai grosi, mai rezistenti. Spatiul e tot mai mic? Aerul devine irespirabil? Astea sunt fasuri fata de marele pericol care e in exteriorul cutiei. Caci monstrii imaginari pe care i-am cultivat de mici, au ajuns mai mari si mai puternici decat toate ideile noastre.

Asa ca stam si ne ciocnim intre noi pana la sufocare. Protestam vehement impotriva situatiei. Scotocim toate ungherele cutiei cautand vinovati. Distribuim pedepse. Cu darnicie, tuturor. Caci intr-o cutie plina pana la refuz fiecare e vinovat de ceva, fiecare respira din aerul devenit pretios. Devenim rai, pentru cauza cea buna :  salvarea cutiei!

Oricat de imposibila ar deveni situatia si oricat ne-ar zgaltaii Universul, nimeni, absolut nimeni, nu sparge cutia. Nimeni nu face o gaura in capacul ei. Caci nimeni nu isi asuma o schimbare fundamentala, radicala. Nimeni nu sapa pana la piatra aceea pe care sta scris “Bataia e rupta din rai iar copilul trebuie sa-ti stie de frica”. Nimeni nu indrazneste sa-si scoata piatra cu toate radacinile ei din gandire. E o piatra filozofala de familie, primita mostenire la inceputurile noastre de om.

Asa ca n-are decat Universul sa ne zgaltaie cat o vrea, NU IESIM! Facem schimbari bulversante in cutie si REZISTAM.